Spinoza și mijloacele terapeutice I (fragment din licență)

Terapia la Spinoza este o filosofie practică sau o filosofie pusă în practică, ea este un „antrenament al gândirii critice, al discernământului și utilizare ‹‹farmaceutică›› a argumentelor raționale, cu scopul concret de a duce o viață mai bună”  .Pasivitatea și activitatea, raportate la minte, depind de adecvarea ideilor noastre, de aici și ideea pe care am menționat-o la finalul secțiunii precedente, potrivit căreia la Spinoza avem de-a face cu o terapie epistemologică/reflexivă a pasiunilor: „Sufletul nostru [mens nostra] este activ în unele privințe, iar în altele este pasiv; anume întrucât are idei adecvate, sufletul este cu necesitate activ în unele privințe; iar întrucât are idei neadecvate este cu necesitate pasiv în unele privințe.” . Trecerea de la pasivitate la activitate, cum spuneam, se face pe cale terapeutică, iar la baza mecanicii acestei treceri se află ceea ce Spinoza enunță la propoziția a treia a părții a V-a: „Afectul care este o pasiune [passio] încetează de a mai fi o pasiune de îndată ce ne formăm despre el o idee clară și distinctă” . Tot la începutul părții a cincea găsim și principiul conversiei/transformării pasiunii în acțiune (activă): „dacă despărțim o emoție sau un afect al sufletului de gândul cauzei exterioare și îl legăm de alte gânduri, atunci iubirea sau ura față de cauza externă, precum și șovăielile sufletului [animi fluctuationes] care se nasc din aceste afecte, sunt nimicite.” . Practic este vorba despre slăbirea puterii pe care o pasiune generată de o cauză exterioară o are asupra noastră prin intermediul unui proces de deconstrucție. Este vorba, în sinteză, despre „a ne forma o idee clară și distinctă asupra emoției noastre (ceea ce este mereu posibil conform E, V, 4), pentru ca în final această emoție nu ne va determina să ne gândim la ideea unei cauze exterioare, ci la ideea clară însăși; ceea ce va avea în mod automat drept consecință disjuncția dintre emoția și ideea cauzei, și implicit distrugerea de afecte de iubire sau de ură” . Această trecere de la pasivitate la activitate, dacă este să o privim la fel cum face Misrahi, drept un fel de renaștere întru viața rațională concretizată în beatitudine , atunci trebuie să admitem că nu o luăm de fiecare dată de la capăt în efortul de a fi raționali, ci mai degrabă dezvoltă o atitudine rațională, o înțelepciune practică pe care o putem concretiza sub numele de „prudență a filosofului”, de la acel caute pe care Spinoza îl pune în centrul vieții sale și care este frumos valorificat de Yalom în lucrarea sa drept un fel de miză practică a vieții oamenilor, această prudență fiind în opoziție cu distractio – piedică din calea gândirii, care își are apogeul în summa tristitia, înțeleasă ca „o abatere [un distractio] care golește sufletul de forța sa de gândire: atunci când tristețea este extremă, este la fel de extremă și neputința sufletului de a înfăptui cogitare [de a gândi rațional; adică în afara imaginației]” . Dacă este vorba de o atitudine în ceea ce privește combaterea piedicilor rațiunii, atunci trebuie să îl credităm pe Michael Hempe care ne vorbește despre două soluții la problema tristeții: una tehnică și una practică. Soluția tehnică se poate concretiza de pildă în administrarea de Xanax pentru a nu mai putea să fiu trist, dar dificultatea existențială (este existențială, la fel ca întreaga etică a lui Spinoza, pentru că ceea ce se află în centrul ei, respectiv conatusul, este tocmai efortul de a persevera în existență) este că rămân pasiv, nu am nici o contribuție în ameliorarea afectului meu. Soluția practică (care, similar cu situația de la Aristotel, „va căuta să conducă la o existență care este un scop în sine, realizarea unui mod de viață în care acțiunea și experiența nu vor trebui să fie direcționate spre altceva decât spre viața însăși” ), incluzând două procese, anume cel de reflecție și cel de deconstrucție (refacerea relațiilor, conectarea la alte cauze), ne permite să devenim activi, să înțelegem cauza unui anume afect prin noi înșine, și, finalmente, acest lucru implică recondiționarea noastră, care seamănă foarte mult cu ceea ce propune terapia cognitiv-comportamentală de astăzi, i.e. formarea de asocieri mentale și afective diferite care să conducă la schimbări ale manifestărilor punctuale, proces care, în timp, va recondiționa individul, astfel încât acesta să nu mai sufere de o anumită problemă: „practica terapeutică scoasă în evidență de Spinoza reprezintă în primul rând decondiționarea minții umane într-o manieră care va conduce la eliminarea judecăților contingente asupra lucrurilor și asupra idealurilor” . Hempe apreciază că dacă mintea umană va proceda (la început cu efort) în această decondiționare, în timp, în faza a doua a acestei transformări întru eliberarea de pasiuni, mintea ar trebui să funcționeze exclusiv în baza ideilor adecvate care rezultă din noțiunile comune „pentru că ceea ce poate fi înțeles prin intermediul noțiunilor comune este în mod necesar relativ la natura adevărată a unui lucru, și din moment ce gândirea rațională este o activitate, aceia care trag concluzii [gândesc și acționează] exclusiv cu ajutorul noțiunilor comune adevărate nu mai pot suferi și își vor împlini în mod necesar adevărata natură” . Explicația autorului este consistentă cu scopul practic al Eticii, acela „de a ajuta oamenii să evite confuzia prin intermediul concentrării asupra descoperirii cunoașterii adecvate a legilor cauzale universale” ; ceea ce vrea Spinoza să facă și ceea ce am putea aplica în cadrul unui cabinet de consiliere filosofică este să căutăm ca prin cunoașterea cât mai generală, cunoașterea noțiunilor comune, să putem deconstrui înțelegerea noastră imediată asupra unei pasiuni oarecare: „cu alte cuvinte, [cei care vor să se amelioreze] trebuie să încerce să atingă o înțelegere intelectuală acolo unde gândurile, energia și activitățile sunt direcționate spre a acționa în acord cu legile logice și cauzele Naturii” .

Strategia terapeutică a lui Spinoza de convertire a vieții omului de la o viață pasivă, a pasiunii și a risipirii, la o viață bună, activă și rațională, poate fi schematizată în viziunea lui Hampe în felul următor (rămâne de văzut în ce măsură această schemă este consistentă cu terapia lui Spinoza, după cum este aceasta descrisă mai ales în partea a V-a a Eticii, dar și în partea a IV-a):

„Pașii în acest proces de decondiționare în mod necesar repetat, pe care Spinoza îl descrie ca fiind cel mai important, sunt […]: 1. Înțelegerea stării noastre afective [...]; 2. Detașarea atenției de la obiectul judecat emoțional și direcționarea acesteia către propriul corp ca primă cauză a afectului; 3. Înțelegerea instabilității emoției care emerge din asociere și atât stabilitatea, cât și caracterul de amplificare a activității ale acelor afecte care rezultă din acțiunea rațională; 4. Intuire [insight, aici cu sensul de înțelegere clară] a rețelei complexe de multiple cauze ale fiecărui afect sau eliminarea credinței în cadrul monocauzalității; 5. Intuire a faptului că pluralitatea de cauze poate fi penetrată prin intermediul gândirii logice, și a faptului că în fața acestei pluralități nu suntem nici pe departe neajutorați” . „Eliminarea condiționării înseamnă eliminarea contingenței” .

Descrierea lui Hampe se poate dovedi extrem de utilă în ceea ce înseamnă o posibilă direcție terapeutică de inspirație spinozistă, însă decondiționarea despre care vorbește el implică, după cum se poate vedea, exclusiv un proces cognitiv, fiind vorba despre conștientizarea stării noastre afective și destructurarea afectului pasiv astfel încât el să poată fi slăbit, integrat și finalmente convertit în acțiune a sufletului. Acest lucru, și aceasta nu reiese neapărat din schema de mai sus, este făcut posibil doar grație faptului că „afectele au, în spinozism, o structură deja reflexivă” , după cum reiese din definiția a treia a părții a treia care ne permite să spunem că putem să înlocuim ideile confuze pe care le avem cu privire la un afect, cu idei mai adecvate, astfel încât să putem să le integrăm în structura necesității. Mai mult, nu doar că este vorba despre o structură reflexivă imanentă, dar negreșit putem cunoaște în mod adecvat orice afect, după cum rezultă din propoziția a IV-a: „Nu există nici o modificare a corpului [Corporis affectio] despre care să nu ne putem făuri o idee clară și distinctă” . Și, într-adevăr, eliminarea condiționării înseamnă eliminarea contingenței, care presupune conștientizarea necesității, fapt care echivalează în primul rând cu libertatea în sensul de control și, în al doilea rând, atunci când această decondiționare este cuplată cunoașterii sinelui și a lumii prin intermediul ideilor adecvate adică unei cunoașteri a particularului prin intermediul universalului, avem de-a face cu iubirea față de Dumnezeu, care este o cauză de fericire, amplificată de minimizarea distractio, i.e. amplificată de capacitatea noastră de a ne concentra asupra cunoașterii lui Dumnezeu, pe cât se poate prin intermediul celui de-al treilea gen de cunoaștere care ne conduce pe plan afectiv la beatitudo. Dacă privim lucrurile mai în detaliu, ceea ce am spus mai sus rezultă din propozițiile II, III și IV care enunță practic condițiile de posibilitate pentru această terapie reflexivă elaborată de Spinoza, și din propozițiile VI (care arată cum înțelegerea sub aspectul necesității slăbește puterea afectelor, întrucât imaginația din care acestea își trag puterea este limitată sau chiar eliminată complet, în funcție de caz), IX (care arată că spargerea pasiunii în cauzele ei și integrarea cauzelor în rețeaua cauzală necesară conduc la o mai mare putere asupra pasiunii, întrucât aceasta nu mai poate deveni o obsesie, care ia forma lui admirației, după cum indică propoziția VI a părții a IV-a), XV (care arată faptul că autocunoașterea adecvată este expresia iubirii intelectuale față de Dumnezeu), XVI (care arată faptul că iubirea față de Dumnezeu ar trebui să fie preocuparea principală a celui care vrea să dobândească libertatea) XX, XXIV și XXVII care, privite laolaltă, exprimă faptul că preocuparea pentru autocunoașterea și cunoașterea față de Dumnezeu (pe cât se poate prin intermediul intuiției) sunt au nu doar o expresie la nivel cognitiv, ci și la nivel afectiv, astfel că acela care se preocupă de ele, se va bucura de activitatea sa.

‍

Va urma

‍

Credits pentru imagine/ Sursa: Wikipedia (https://ro.wikipedia.org/wiki/Baruch_Spinoza)