Radu-Alexandru Dincă
Aceste gânduri își propun să exploreze o virtute care nu se află mereu în prim-plan atunci când discutăm despre viața bună în termenii eticii virtuții. Motivul pentru care vreau să vorbesc despre fidelitate este constatarea recentă a faptului că această virtute este virtutea-suport pentru toate celelalte virtuți, este coloana vertebrală a filosofiei de viață la care aderă sau vrea să adere un individ. Dar fidelitatea, tocmai pentru că joacă acest rol de suport, poate rămâne neobservată, dacă nu i se acordă suficientă atenție. Și asta e extrem de problematic, fiindcă în momentul judecății, al culegerii roadelor, culegătorul va decide ce pomi va tăia și ce pomi va păstra în funcție de poamele pe care le dobândește de la aceștia. Deci, între un pom care nu dă roadă și un pom aplecat de poamele sale care s-au stricat pe ram, căci tulpina nu le-a putut susține, nu le-a putut hrăni, nu există diferență în ochii culegătorului. Ba chiar necazul e mai mare atunci când talanții se irosesc vizibil. Să vorbim prin urmare despre această fidelitate și să încercăm să pătrundem problema până la consecințele ei ultime, oricât de mult ne-ar putea descuraja aceste consecințe.
Termenul „fidelitate” provine din latinescul fides, care înseamnă, ca sens principal, încredere, credință, dar atenție, în absența unor dovezi empirice. Cu alte cuvinte, a fi fidel pare a constitui o chestiune care ține de facultățile superioare ale sufletului, o chestiune care depășește nevoia noastră de dovezi, de motive, de rațiuni de a face sau de a nu face un anumit lucru - este ceva necondiționat. Dacă ne concentrăm pe sensul etimologic al termenului, din punct de vedere al aristotelic (deci raportat la etica virtuții) avem o problemă, întrucât virtutea la Aristotel necesită ceea ce numim în greacă proairesis, mai exact - deliberare. Ori deliberarea acționează rațiunea și, fie că e vorba de o deducție sau de o inducție, avem nevoie de un punct de plecare, de niște date pentru a putea stabili în ce fel să acționăm virtuos. Această problemă nu are o soluție clară, însă mă gândesc că putem face un „ocol moral” și putem să ne aruncăm o vreme privirea asupra curajului și asupra a ceea ce Kierkegaard numea „saltul de credință”.
Curajul este o virtute populară, fruntașă, toată lumea vrea să fie curajoasă. Curajul se definește în raport cu teama. El este depășirea unei frici. Însă deseori lucrurile care ne sperie țin fie de iraționalitatea noastră, fie de necunoscut. Deci pentru a putea manifesta curaj, avem nevoie să depășim necunoscutul, să-l înfruntăm. Cu ce scop? Cu scopul atingerii unui obiectiv punctual sau, de ce nu, cu scopul principal de a fi pur și simplu curajoși, față de noi înșine și față de ceilalți. Deci curajul acesta presupune înfruntarea necunoscutului atunci când nu este vorba de iraționalitate. Căci dacă am ști că avem 100% șanse de succes într-o anumită situație, atunci teama (care ne-ar fi copleșit dacă doar bănuiam că avem o șansă să depășim un anumit obstacol) dispare sau se reduce profund. Despre saltul de credință nu vreau să spun prea multe, întrucât multă teorie filosofică aici nu știu dacă ne ajută, dar să ne gândim puțin la exemplul folosit de Kierkegaard cu Avraam și Isaac. Dumnezeu îi comunică lui Avraam că trebuie să-și sacrifice fiul, iar Avraam se supune. Faptul că Dumnezeu trimite îngerul și îl salvează astfel pe Isaac nu este foarte relevant acum. Ceea ce e relevant este că pentru noi, cei din exterior, care nu avem acces la acest mesaj divin, Avraam ne pare un nebun care va comite o crimă, nu un om care trăiește în mod categoric o viață religioasă, fiind obedient cu orice preț față de cuvântul divin. Acum ne interesează faptul că saltul acesta de credință este elementul de care avem nevoie pentru a atinge un anumit rezultat îmbrățișând incertitudinea, asumându-ne necunoscutul, trăind în absența certitudinii. Poate, făcând saltul de credință, ne dovedim nebuni, dar anumite acțiuni nu pot fi realizate fără un astfel de salt. Ne-am oprit la saltul de credință pentru a ne pregăti de fapt pentru o altă idee, mult mai accesibilă - intuiția. Intuiția, înțeleasă ca o cuprindere dintr-o dată a unui înțeles pe care apoi, imediat după întâmplare în sine, ne vine greu să-l punem în cuvinte coerente. Altfel spus, intuiția bună poate reprezenta motivația necesară pentru a ne împinge spre un salt de credință, chiar dacă nu avem motive sau dovezi pentru a parcurge un anumit drum în termeni extrem de raționali. Intuiția nu poate fi tradusă (cel puțin nu imediat) într-un discurs pe care ceilalți să-l priceapă.
Acum, cred că prin curaj și intuiție rezolvăm parțial problema cu necunoscutul în ceea ce privește fidelitatea. Însă rămâne sensul comun al termenului, iar acum îi vom dedica acestuia atenția noastră. Cred că pentru cei mai mulți dintre noi, fidelitatea presupune un angajament care se bazează pe încredere și, desigur, și pe fapte - gânduri, sentimente, acțiuni care asigură legătura dintre părțile între care există angajamentul. Dar mare atenție! Fidelitatea nu se referă exclusiv la oameni, ci și la țeluri. A fi fidel față de tine, față de misiunea ta, față de datoria profesională, față de obiectivele de viață etc. reprezintă o condiție sine qua non pentru a fi fidel în general. Și aici deja anticipăm problema principală - fidelitatea, spre deosebire de alte virtuți care se manifestă punctual, privind o anume acțiune într-un anume context, este un continuum, este o dreaptă sau un segment și din momentul în care acest continuum suferă o ruptură, întreg firul se rupe și… mă îndoiesc din ce în ce mai mai mult că poate fi reînnodat, soluția care ne rămâne fiind doar cea de a o lua de la capăt, dar despre asta vorbim mai pe larg mai târziu. Dacă suntem de acord cu sensul comun pe care l-am schițat eu mai sus, observăm o particularitate a fidelității, anume că fidelitatea cuprinde trei componente: o componentă rațională (motivele pentru care conferi încrederea, „de ce”-ul și gândurile de redresare a comportamentului atunci când se apropie de ceva ce pune fidelitatea în pericol), o componentă emoțională, volitivă: curajul care se manifestă și ca tărie față de angajament și ca stăpânire de sine și disciplină atunci când închei un angajament și o componentă meta-rațională, respectiv credința, saltul de credință, care poate lua forma încrederii în termeni mai accesibili. Consecințele? Fidelitatea acționează toate nivelurile ființei! Voința, intelectul și sufletul (intuiția) - antrenarea lor simultană, ca act reflex sau ca act conștient, activ, reprezintă condiția sine qua non pentru fidelitatea autentică. Aici lucrurile devin foarte complicate, întrucât ne poate părea că aceste condiții sunt extrem de exigente. Dar până să ajungem la soluția kantiană, să ne mai permitem un moment de bucurie și să reflectăm puțin asupra descrierii iubirii pe care o întâlnim în Epistola I către Corinteni, la capitolul XIII.
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată. [...]”
Cred că dacă ne permitem să ne imaginăm că putem întruni aceste condiții pe care le menționează apostolul Pavel, atunci fidelitatea în contextul cuplului este ceva natural. Practic, dacă iubești atât de puternic, nu mai poți concepe viața fără persoana pe care o iubești. Persoana iubită devine unica dorință, unica realitate, oricare altă posibilitate fiind natural respinsă. Doar că în viața de zi cu zi, în lumea non-ideală în care trăim, o astfel de trăire este imposibilă. Și asta nu pentru că partenerul este imperfect (e clar că e imperfect, o compatibilitate totală este imposibilă cu desăvârșire), ci pentru că noi suntem imperfecți. Suntem tentați să ne dorim să avem lângă noi un partener care să ne împărtășească interesele literare, care să ne împărtășească preocupările, atitudinile față de anumiți stimuli, că ne împărtășească și să ne satisfacă preferințele sexuale, să aibă aceleași cutume. Ne dorim ca partenerul nostru să aibă niște prieteni care pot deveni prietenii noștri, ne dorim să ne accepte pe noi, aceia, fără prieteni și să nu ne împingă spre a ne părăsi stilul de viață solitar în care ne dorim să fim alături exclusiv de persoana iubită. Ei bine, așa ceva fie nu există ca un prefabricat, fie, chiar dacă ar exista, ar deveni mai devreme sau mai târziu un coșmar. Fără independența fiecăruia dintre parteneri, relația devine un calvar. Până și romantismul recunoaște rolul crucial pe care îl joacă distanța, depărtarea, lipsa, dorul. Fiecare are, în fapt, nevoie de dezvoltare individuală, de spațiu și de timp cu el însuși. Chiar dacă alteritatea este fundamentală pentru devenire, și, da, într-adevăr cred că mântuirea se face aproape negreșit prin celălalt, e nevoie de momente de singularitate. Ori aceste momente în care ești doar tu confruntat cu tine sunt posibile doar în absența temporară a ființei iubite. Și, revenind, dincolo de acest experiment de imaginație cu ființa extrem de compatibilă cu noi… procesul acesta de „compatibilizare” este rezultatul unui efort. Și nu al unui efort per se, nu mă refer aici la muncă fizică sau la exerciții uneori agonizante specifice terapiei de cuplu. Nu… mă refer de fapt la termenul „efort” pentru a spune că e nevoie să acționeze ceva, să se miște, să existe o dinamică. A cui? A iubirii, firește, pe care aici o putem vedea ca pe o facultate independentă a sufletului nostru. Iubirea se antrenează și devine mai puternică, mai abilă, mai înțeleaptă, mai cuprinzătoare tocmai datorită trecerii ei prin încercări. Acum desigur, aceste încercări nu trebuie să o rupă, să o fragmenteze, să o pervertească în renunțarea la sine într-un mod mutilator pentru sine. Iubirea cere renunțarea la sine, la ego, dar într-un mod care înmulțește firea omului, nu într-un mod care reduce firea celuilalt la un mijloc pentru întărirea egoului altei persoane. Iubirea trebuie să fie înălțare spre lumină, nu săparea rădăcinilor unui alt arbore care nu lasă să supraviețuiască florile care d-abia ies de sub patul de frunze al pădurii. Căci dacă îți îngenunchezi sinele cu totul într-o renunțare care te anihiliează ca individ autentic, asta ești, o cârtiță… oarbă, vulnerabilă, temătoare de lumină, trăitoare în țărână, care sapă șanțurile menite să irige pământul pentru alte ființe care vor să acapareze lumina.
Revenind la ideea de imperfecțiune necesară a partenerilor, vedem că fiecare intră într-o relație cu un bagaj de vicii, de obișnuințe greșite din punct de vedere moral, cu o sumă înfiorătoare de slăbiciuni. Desigur, doar în cadrul unei relații ne ameliorăm aceste slăbiciuni. Cei care spun că întâi trebuie să te vindeci pe tine și apoi să pătrunzi într-o relație se înșală parțial. Fiindcă multe dintre defectele noastre sunt defecte de relaționare cu ceilalți și deci ele se vindecă tocmai în cadrul unei relații în care există înțelegere și toleranță cu neputințele fiecăruia. Pentru asta e nevoie, desigur, de întrunirea mai multor condiții de compatibilitate, căci oricât am vrea să ne unim cu un om extrem de diferit de noi, acest lucru se poate dovedi imposibil, mai ales dacă diferențele majore sunt la nivelul principiilor de viață. Nu este înțelept să supralicităm capacitatea noastră de a tolera diferențele, oricât de răbdători suntem. Celălalt este crucea noastră, firește; trebuie însă să avem, cel puțin la nivel estimativ, posibilitatea de a plia pe firea celuilalt. Și aici, putem să ne oprim puțin și asupra discuției despre fidelitatea față de noi înșine. Căci a-ți modela comportamentul după nevoile celuilalt într-o asemenea măsură încât să nu te mai recunoști sau să te faci mereu vinovat de nemulțumirea sau de nefericirea partenerului nu înseamnă a te sacrifica de dragul relației, ci înseamnă a deveni inautentic. Ori fidelitatea este tocmai despre autenticitate. Cu alte cuvinte, pentru a putea fi deopotrivă fidel ție însuți și celuilalt e nevoie de o corespondență riguroasă la nivel principial sau, ca să fim mai optimiști, de o flexibilitate în structura comportamentală a fiecăruia dintre parteneri, căci dacă există flexibilitate și reziliență, atunci se pot construi principii comune. Ce ne facem însă în situația în care unul dintre parteneri aderă la un set de principii estetice, pe când celălalt la un set de principii clasice, aristotelice (cel puțin la nivel volitiv, căci mulți își doresc să atingă virtutea, dar nu reușesc decât după multe eforturi susținute)? Oricum vrei să pui problema este complicat. Dacă unul sau ambii parteneri cedează, și îl acceptă pe celălalt așa cum este, fără însă a dori să se convertească la un alt set de principii morale/ de viață, atunci putem să ne aflăm în fața unei situații a lipsei de dialog, a evitării. Ori, discuțiile despre principii nu sunt doar discuții despre principii, căci acestea dictează comportamentul oamenilor și generează obiectivele pe care aceștia le au în viață. Dacă, pe de altă parte, se revine întotdeauna la un discurs în contradictoriu cu privire la temele acestea axiologice, iarăși ne confruntăm cu o dificultate majoră, întrucât neconcordanța principială generează dileme practice - cum vom acționa într-o situație importantă care îi privește pe ambii parteneri (de pildă creșterea copiilor sau distribuirea unor sarcini esențiale pentru o afacere de familie)? Pare că nu există soluții. Dar întrevăd o soluție la nivelul acelui ideal paulin al iubirii. Dacă iubirea dintre cei doi este atât de mare încât să-i pătrundă până la fibrele cele mai ascunse ale sufletului, atunci tensiunile se dizolvă în iubire, iar soluțiile apar în mod spontan. Nu este foarte mulțumitor, desigur, căci așa cum spuneam, o astfel de iubire totală este aproape imposibilă. Și, în viața cotidiană, ne confruntăm cu atât de multă mizerie, ipocrizie, nepricepere, încât cu atât mai îndepărtate ne par acele vorbe ale apostolului.
Și deci ce e de făcut, dacă viața de relație este imperfectă, dacă rămâne mereu orizontul unei variante mai bune care, atenție, nu trebuie să constituie întâlnirea unei alte persoane, ci idealizarea partenerului necesarmente imperfect. Ce vreau să spun este că nu trebuie neapărat să ne imaginăm că poate fi mai bine cu altcineva, ci poate ne imaginăm că îl putem transforma pe celălalt în asemenea măsură încât să nu mai existe nemulțumiri. Ori acest lucru reprezintă doar o altă formă de iraționalitate, întrucât, deși iubirea presupune firește transformare, noi nu putem transforma firea celeilalte persoane. Mult timp am crezut că acest lucru ar fi posibil, dar experiențele mele personale și culturale recente mi-au arătat opusul. Putem numi metaforic această preocupare de transformare a naturii celuilalt „defectul Pygmalion” - pentru că încercăm să proiectăm idealul nostru într-un material care, ce să vezi, nu este modelabil, nu poate fi sculptat precum marmura. Ceea ce putem noi să facem la nivel de metamorfoză pentru celălalt este să catalizăm accesarea resurselor personale prin oferirea răbdării noastre, a înțelegerii, a îngăduinței și a iertării, dar nu putem planta în celălalt semințele altei firi. Revenind, ce rămâne atunci de făcut? Dincolo de comunicare, de încercarea eliminării furiei, de mediere și de clarificare… dacă anumite aspecte tensionante nu pot fi depășite pe calea comunicării, ne putem mulțumi oare cu un soi de reprimare? Sau cu înghițirea în sec a unor frustrări? Nu. Acumulând atât de multă frustrare fără a avea un reper pozitiv nu facem nimic altceva decât să ne mutilăm sufletește, să ne schimonosim emoțiile rămânând mereu într-un soi de melancolie sau chiar tristețe activ distructivă. O posibilă soluție la care m-am gândit, ținând cont de importanta lecție a lui Spinoza privind faptul că un afect nu poate fi înfrânt decât de un afect mai mare și de sens opus, este cea ce voi numi soluția kantiană. Desigur, aici mă folosesc de kantianism doar la nivel metaforic, căci exigențele deontologiei pure ne depășesc pe majoritatea dintre noi și nu putem aplica în mod riguros datoria sentimentelor. Dar ce vreau să spun prin asta este că fiecare dintre noi, în momentul în care decide să realizeze un angajament față de o persoană, față de o activitate profesională, față de un obiectiv etc. ar putea să-și dea o lege morală rațională, asumată privind respectarea cu fidelitate a angajamentului (rămâne la latitudinea cititorului dacă aici e un pleonasm sau nu). Și acum se pune întrebarea - care e diferența, nu te frustrezi la fel de mult? Îndrăznesc să spun că nu. Și voi explica pe scurt de ce. Dacă în urma unui proces de deliberare sinceră, după ce ți-ai evaluat resursele, disponibilitatea, obiectivele și tot ce privește posibilul angajament și decizi că ești pregătit, atunci respectarea legii morale pe care ți-ai dat-o singur (deci o autolegiferare internă) aduce cu sine o satisfacție morală, căci respectarea legilor morale, mai ales a celor pe care ni le asumăm, în sufletele celor care sunt sensibili la virtuți și introspecție, generează mulțumirea de sine, ceea ce Spinoza numea acquiescentia in se ipso. Deci e o chestiune independentă de celălalt. Cu alte cuvinte, emoția pozitivă generată de aici, pe care o putem pune în locul frustrării spre a înfrânge afectele conexe tristeții, este în mâinile noastre, în puterea noastră. Îmi amintesc că am fost întrebat dacă sunt fericit, în contextul în care tocmai suferisem o dezamăgire în cadrul unei relații care promitea foarte mult, iar răspunsul meu a fost că sunt fericit, dar motivul fericirii mele nu era celălalt în acel moment, ci tocmai mulțumirea de sine față de reziliența mea, fiindcă mă angajasem să nu mai reacționez negativ la stimuli negativi. Ori această putere interioară pentru care nu am vreun merit deosebit (lucrurile astea mai țin și de firea omului) a făcut posibilă depășirea mult mai rapidă a sentimentelor acelora negative și revenirea la o stare de conlucrare cu partenerul, o stare de bucurie. Practic bucuria internă s-a extins și asupra celuilalt. Poate că nu a fost atât de relevantă această paranteză, așa că să revin puțin la soluția aceasta kantiană și astfel voi și încheia paragraful. Barbara Fredrickson ne spune că dragostea nu este nici perpetuă, nici necondiționată, nici exclusivă, că ea variază. Am putea spune că aceasta este o realitate neurologică și că nu ne afectează în mod real, dar eu tind să nu fiu de acord. Ne afectează mai mult decât vrem noi să credem, întrucât suntem îmbolnăviți de un romantism pentru care nu suntem deloc pregătiți moral. Viața amoroasă „în lapte și miere” poate să fie rezultatul unui imens efort care nu se vede sau rezultatul unei șanse incredibile pe care însă nu ne putem baza cu toții. E ca și cum ai trăi cu certitudinea că la momentul oportun vei câștiga la loto. Cei mai mulți dintre noi vor trebui să poate grele cruci și urce abrupte Golgote spre a se putea mântui prin celălalt. Și aici putem atribui mântuirii sensul de desăvârșire a potențialului moral personal. Deci dacă Fredrickson are dreptate și tind să cred că are, întrucât am observat cu toții că după perioada de îndrăgostire mintea ne este populată și de alte idei decât ideea partenerului care ne acaparase temporar întreaga atenție, atunci trebuie să ne legăm de ceva, trebuie să existe mereu un resort, iar acest resort este legea aceasta pe care trebuie să ți-o dai dacă vrei să obții disciplina de spirit. Disciplina aceasta nu este o constrângere, ci libertatea însăși, căci doar dacă avem o direcție ne putem asigura că nu ne deplasăm în cerc, având iluzia că descoperim întreaga lume. Dar despre asta vom discuta mai pe larg puțin mai târziu. Această lege este totală, nu permite excepții, e universală și cred că ar trebui să o prețuim atât de mult ca și când întreaga noastră demnitate depinde de ea. Fiindcă, așa cum sugeram și mai devreme, dacă o dată ai fost laș, asta nu te face laș, întrucât nu te faci vinovat de viciu până nu ajungi la un hexis, însă dacă o singură dată manifești infidelitate, atunci trebuie să o iei de la zero din punct de vedere moral. Desigur, nu e ca și cum îți pierzi toate resursele acumulate, toată înțelepciunea, dar… în ochii tăi și poate chiar ai semenilor trebuie să repornești urcarea de la baza muntelui, căci un singur pas greșit provoacă alunecarea până jos, nu există oprire. Infidelitatea, care deseori se traduce până și prin acele trădări care nu sunt în mintea noastră trădări, se conturează în sinele celuilalt ca o rană imposibil de vindecat. Acum nu vreau să mă refer la un sens limitativ al infidelității. Infidelitate este nu doar să ieși în afara relației spre altcineva, fie doar și cu vorbe lipsite de fapte sau de intenția faptelor, ci prin infidelitate putem să înțelegem inclusiv angajamentul pe care îl faci față de un partener (să zicem cel privind schimbarea unui anume comportament) și nu îl respecți. Tot o rană, tot nevindecabilă. Desigur, din exterior, doar cea dintâi situație poate părea cu adevărat ca fiind infidelitate, dar eu aș vrea să fiu mai exigent.
Voi începe acest paragraf cu însăși sinteza lui - păcatul doare. Păcatul conține în el însuși pedeapsa pentru păcat. Chiar dacă ești prins sau nu atunci când comiți păcatul sau ulterior, pentru un suflet sensibil la moralitate (sau, mai exact, un suflet dotat cu o conștiință morală) este irelevant. De ce? Pentru că deși eroarea ta poate că nu-i mai afectează în mod direct pe ceilalți, te va afecta invariabil pe tine, îți va păta conștiința. De asemenea, păcatul nu constituie niciodată o formă de libertate. Orice libertate creată pe fondul unei imoralități este o libertate iluzorie. Libertatea veritabilă nu poate fi decât în adevăr, iar adevărul nu rezistă decât în lumina coerenței morale, altfel se stinge, devine inautenticitate. Și atunci, ca să nu ne înșelăm pe noi înșine cu privire la libertatea noastră, discutăm despre o luptă cu tentația de a păși în afara angajamentului. Această tentație ne cheamă mai ales când angajamentul devine inconfortabil. Din acest motiv recomandam mai sus să ne alegem, dacă se poate, acele angajamente care să nu împingă prea des spre cădere, acele angajamente care să ne magnetizeze spre verticalitate. Dar oricum tentația căderii este inevitabilă, oricât de puternică este legătura cu obiectul angajamentului nostru. Până și din motive care țin de curiozitate, de încercarea limitei, de… inclusiv de un soi de gratuitate a faptului în sine de a nu fi vertical de la început la sfârșit. Uneori deci motivul chiar nu e evident, dar cu siguranță apare la un moment dat povestea cu lupta cu tentația. Și atunci când vine vorba despre această luptă care privește și fidelitatea, fiecare dintre noi ar face bine să nu o piardă, pentru că în privința fidelității, o luptă pierdută echivalează cu pierderea întregului război. În cazul celorlalte virtuți nu este neapărat așa, dar aici, dacă e să fim coerenți cu cele scrise mai devreme, trebuie să ne asumăm și această exigență. Și cum te lupți cu tentația? La fel cum am spus și mai sus, lupta prin reprimare nu poate fi decât o soluție de moment, în niciun caz nu va funcționa pe termen lung pentru că noi oamenii nu putem funcționa cu astfel de mecanisme. Suntem sătui de reprimare (poate) în viețile noastre profesionale. Soluția este să înlocuiești frustrarea îndepărtării tentației cu bucuria generată de prezența în minte/suflet a obiectului angajamentului și, dacă asta nu e suficient, cu bucuria respectării legii morale pe care singur ți-ai dat-o. Acum, desigur, putem fi chiar mai radicali. Îmi amintesc de părintele Cleopa care spunea că pentru a lupta cu păcatul trebuie să-ți spui constant „moarte, moarte, moarte, moarte, moarte!”. De ce? Pentru a-ți aminti că vei muri și că vei fi judecat. Nu întârzia pocăirea, căci oricând viața se poate sfârși și nimeni nu vrea să fie luat prin surprindere de judecată. Acum… deși mie nu îmi plac aceste soluții negative, mai ales în angajamentele de relație, la limită, dacă nimic nu mai poate combate o mare tentație, care poate e dublată și de alte sentimente (de pildă fostul partener te atrage și prin milă, nu doar prin promisiuni, îți spune că este bolnav, că suferă, că a pierdut totul, că e trist și că sufletu-i putrezește în piept în absența ta), atunci da, putem recurge și la așa ceva - să-ți spui „se termină, se termină, se termină, se termină, se termină, se termină!” sau „pierd totul, pierd totul, pierd totul, pierd totul, pierd totul, pierd totul!”. Orice, dar să nu renunți la angajament, fiindcă angajamentul este crucea, iar crucea este mântuirea. Și ce sens ar mai avea o cruce ușoară, fără încercări?! Încercările nu sunt ca să ne slăbească, ele sunt acolo ca să ne întărească - asta trebuie să ne spunem pentru a putea vedea întreaga noastră viață ca pe o lecție. Altfel, suferința este în van, iar acesta e un păcat și mai mare, să suferi de sisif.
Să ne reîntoarcem la procesele care sunt conexe infidelității. Sunt relevanți aici doi gânditori contemporani, Esther Perel și Alain de Botton. Sintetizând discursurile lor despre relații pe care am apucat să le urmăresc, nu vreau să punctez decât câteva idei care mi se par relevante pentru acest eseu. Una dintre idei este că infidelitatea este o fugă. Desigur, ea reprezintă o fugă de conflict, o fugă de celălalt, o fugă de furia pe care acesta o generează în sufletul meu, o fugă de suferința pe care mi-o provoacă. Există numeroase feluri de a fugi de aceste lucruri, infidelitatea fiind doar unul dintre ele, cel mai imatur și mai dureros. Dar, spune Perel, infidelitatea reprezintă și o fugă de sine. O fugă de tine însuți, cel care ai devenit alături de persoana pe care vrei să o înșeli (apropos, nici nu trebuie să vorbim de adulter înfăptuit, e suficientă și intenția de adulter sau forme de înșelare care nu au o finalitate corporală). Deci e o fugă de cel mai important om din viața ta (sau cel pe care l-ai considerat cândva ca fiind acest cel mai important om) și o fugă de cel ce ai devenit în urma schimbărilor firești pe care le-ai procesat în relație. Poate că relația respectivă a avut parte de o foarte proastă gestionare a micro-evenimentelor de furie sau poate că în ciuda oricăror eforturi de răbdare, înțelegere și dialog civilizat, iraționalitatea celuilalt a rămas rezistentă, iar felul de a fi al partenerului, presupunem că foarte auto-tolerant și perseverent în iraționalitate, nu s-a putut modifica deloc sau s-a modificat prea puțin și prea ineficient raportat la eforturile depuse de propria persoană. În orice caz, oricare ar fi circumstanțele care pot să explici foarte bine disfuncționalitatea sau chiar toxicitatea unei relații, nimic nu justifică abaterea de la angajament! Oricând este deschisă ușa spre încheierea angajamentului, mai ales dacă la mijloc nu sunt copii (caz în care lucrurile se complică în mod considerabil din punctul meu de vedere). Evident, partenerii trebuie să lupte pentru a asigura condițiile propice respectării angajamentului, condiții care se rezumă cel mai adesea la emoții pozitive, la încurajare, iubire, răbdare, susținere, înțelegere, respect. Și acestea vin, după cum știm, însoțite aproape întotdeauna de sacrificiu, de compromisuri, de renunțări, de înghițit în sec, de automustrare. Dar insist asupra faptului, indiferent de cât ai sacrificat tu și nu a sacrificat celălalt, nu ai nicio justificare pentru a te abate de la angajament. Sigur, abaterea de la angajament poate avea explicații. Doar un neghiob ar crede că așa ceva apare ex nihilo. Iar cel ce nu pricepe asta, ci doar e pregătit să-l alunge pe cel ce a înșelat este prototipul celui ce aruncă piatra spre păcătos fără să-și vadă propriile stricăciuni sufletești. În fața adulterului ar trebui să rămânem cumva tăcuți, pentru că oricare dintre noi poate să se trezească în situația în care nutrește alternativa. Ori de la a nutri alternativa angajamentului până la a acționa în consecință nu e un drum foarte lung. Desigur, pentru omul cu adevărat liber, cel ce nu-și înșală propria libertate cu deșertăciunea imoralității, acest drum se întrerupe de Golgota asumată a vieții morale. Între gând și faptă este un munte de sacrificii, de angajamente, de muncă asiduă cu sinele, de îndreptare, un munte de lumină și de suferință, care ar trebui să ne protejeze.
Acum… cum să facem să nu ne angajăm în situații relaționale care ne pot pune în situația de risc de compromitere morală? Intuiesc că răspunsul se poate rezuma în îndemnul lui Spinoza „caute!”, care în traducere înseamnă „fii precaut!” sau „ai grijă!”. Mai precis, este vorba despre două componente care ar trebui să preceadă angajamentul, respectiv un fel de scepticism și, pe de altă parte, e vorba despre răbdare în acest scepticism. Scepticismul se referă la îndoială, o îndoială metodică, o îndoială care nu survine deloc natural, ci mai degrabă exact contrar naturii, contrar sentimentului, contrar certitudinii emoționale pe care o generează îndrăgostirea. În fapt, aici e vorba despre a-ți spune, în maniera în care ai rosti o rugăciune sau o mantră, că ceea ce simți este îndoielnic. Sau nu, căci aceasta ar fi doar o altă deșertăciune. Nu ceea ce simți este îndoielnic, ci ceea ce proiectezi pe ceea ce simți. Scepticismul se aplică pe tot ceea ce imaginația ta consideră că este posibil. Asumând chiar că am putea face o comparație intuitivă între persoana din fața noastră, alături de care vrem să începem o relație și toate persoanele alături de care am fost în diverse relații, mai mult sau mai puțin durabile și intense, și revelându-ni-se în această intuiție faptul că persoana din fața noastră este cu adevărat diferită și reprezintă (poate pentru prima dată în viața) soluția la căutările noastre individuale, răspunsul la întrebările cu privire la sensul vieții etc., tot trebuie să ne îndoim cu tot dinadinsul! Oricât de contra-firesc este acest lucru pentru sfera noastră emoțională. Îndoiala funcționează ca două mâini-baraj, care nu lasă emoțiile să se reverse. Căci dacă se revarsă, se vor risipi. Altfel, nerevărsându-se, ele pot fi reîmpinse spre sufletul nostru ca o lecție care nu vine la pachet cu niște consecințe morale negative. Mai mult decât atât, acest scepticism, care ar fi bine să continue până când am descoperit persoana respectivă sub toate aspectele particulare ale firii ei (fizic, mental, moral, emoțional, comportamental, principial, cultural, educațional, artistic, inclusiv la nivelul gândurilor și proiecțiilor de viitor, de la dorința de a avea animale de companie, până la ideile despre creșterea copiilor), în toate contextele emoționale generale posibile (tristețe, fericire, melancolie, dezamăgire, spleen, extaz). D-abia după această descoperire, care poate dura un timp (și asta nu trebuie să ne sperie!), putem să deschidem mâinile care ne „îngrădeau” în aparență sentimentele (dar în fapt doar le protejau) și să pășim pe calea autenticității relaționale, pe calea angajamentului care, atenție mare, nu are rost să fie făcut dacă nu este făcut cu gândul de a dăinui. Doar așa are sens un angajament puternic. Poate sunt eu prea conservator aici, dar mă îndoiesc. Experiența oamenilor cu mai mulți ani decât mine și experiența mea personală mi-au revelat acest fapt negreșit - marile iubiri sunt iubiri care pleacă de la premisa că nu se termină și… de ce zic eu că e important acest scepticism răbdător și meticulos - pentru că, presupunând că vei considera să dai înapoi, mereu vei avea la ce să te întorci, la motivele pentru care ai făcut angajamentul inițial. Și în cazul în care ai aplicat scepticismul, chiar ai motive. Altfel… dacă te arunci într-un angajament după câteva zile sau săptămâni, poți ajunge să invoci faptul că nu cunoșteai persoana căreia i-ai promis fidelitatea. Ori asta nu e problema ei, ci problema ta! Eu doar propun aici o recomandare pentru a evita această ocolire imatură a responsabilității. Și, de ce nu, asta e o recomandare nu doar pentru a evita ceva rău, ci pentru a te bucura mereu de buna alegere, de buna armonizare a sferelor, de buna rânduire a evenimentelor - toate determinând întâlnirea unui om frumos față de care te angajezi, dar care, așa cum am spus, necesarmente va fi nepotrivit din anumite puncte de vedere. Dar dragostea nu e despre o potrivire de genul acesta. Omul acesta e bun pentru X, Y, Z, acesta pentru A, B, celălalt pentru F. Nu… Dragostea e totală, și cu bune și cu rele, dar dacă ai răbdare… atunci vei găsi, zic eu, resursele pentru a rămâne vertical indiferent de puterea cutremurului care zdruncină relația.
Revin la întrebarea - de ce trebuie să acordăm mai multă atenție fidelității (dacă nu a devenit clar deja)? Pentru că fidelitatea reprezintă trunchiul și poate și rădăcina arborelui virtuții și pentru că fidelitatea joacă un rol cheie în devenirea morală, întrucât este o virtute de relație, iar oamenii nu se pot transforma decât prin influența celorlalți. Arborele virtuții este oglinda sinelui, este mediul de întâlnire dintre faptele noastre (fizice, mentale, emoționale) și conștiința judecătoare. Și, repet, infidelitatea nu trebuie să fie dovedită pentru a răni. Ea rănește invariabil și deteriorează orice ar fi. Mai mult, creează un antecedent interior și un mediu propice pentru un cerc vicios sau chiar pentru o spirală vicioasă. Viciul este viciu chiar dacă suntem văzuți, chiar dacă nu suntem văzuți. Și capcana e să crezi că dacă nu ești prins ești nevinovat. Fals! Hoțul neprins este un negustor condamnat. Cine-l condamnă? El însuși. Se sinucide moral, dacă este sensibil la moralitate. Putem să punem problema și în termeni de putere. Să ne amintim de Gyges și inelul invizibilității. Odată devenit invizibil, Gyges se află în postura de a face tot felul de nenorociri, fără a fi prins. Eu aici nu vreau să pun însă problema dacă G. va face sau nu răul, ci vreau să pun problema vinovăției lui în genere. Dacă e neprins, pentru societate rămâne curat. Dar pentru el însuși rămâne corupt. Mai în glumă, mai în serios, există chiar un bun sens în ideea de a fi prins, oricât de contraintuitiv ar părea. Pentru că dacă ești prins, nu mai poți fugi de tine, ești obligat să te confrunți. Și astfel dobândești șansa de a te îndrepta.
Și, că veni vorba despre iertare, propun să încheiem eseul cu o discuție despre iertare, autoiertare, căință și „pocăință” în relație cu infidelitatea mutilatoare de sine. Iertarea e ușurare, e zbor. Dar să începem cu suferința conștientizării, căința. Căința este pasul inițial ce trebuie parcurs pe acest drum pe care spuneam că trebuie să îl luăm de la capăt. Nu îl luăm de la capăt pentru că vrem, ci pentru că altfel nu se poate - nu are sens să mai explic de ce, întrucât am tot insistat. Căința presupune să plângi cu lacrimi sincere pentru eroarea comisă. Dacă lacrimile plânse sunt cauzate de pierderea persoanei, atunci căința nu are un obiect potrivit, întrucât pierderea partenerului este doar un efect. Ori cel ce cade, trebuie să plângă căderea, nu pierderile căderii. Cu alte cuvinte, după ce ai meditat și ai înțeles ce și de ce și cum ai greșit, îngăduie-ți să suferi pentru greșeală. Căci această suferință este purificatoare, este o… consolidare a înțelesului faptei și un catalizator al schimbării. Errare humanum est, (sed) perseverare diabolicum, adică a greși e omenește, dar a persevera în eroare este diavolesc - și aici lucrează căința, spre a preveni perseverarea în eroare. Desigur că suferința aceasta presupune niște etape. Întâi suferi pentru că te lovește păcatul, iar apoi suferi din ce în ce mai conștient, mai aproape de adevăr, pe parcursul decantării emoțiilor de fapte. Apoi poți să suferi și pentru ceea ce ai pierdut. E o ordine. Oricât de ilogic sau amuzant pare, e o ordine a suferinței. Dacă ordinea asta e inversată, se prea poate ca o parte din lecție să fie irosită. Regretul pe care îl implică acest fenomen al căinței este și el foarte important. Pentru că el reprezintă faptul că ești capabil să concepi acțiunea corectă pe care nu ai avut tăria să o întreprinzi. Dar pe care, dacă ți-o poți imagina, o poți alege în viitor. În ceea ce privește autoiertarea… nu știu dacă poate surveni în timp ce se desfășoară etapa căinței. Poate că și aici există o ordine. Ca să te poți ierta pe tine însuți e nevoie să știi foarte bine pentru ce să te ierți. Autoiertarea e o condiție sine qua non pentru a putea reîncepe drumul moral. Altfel rămâi pe loc sau, precum un melc ce încearcă escaladeze un puț, noaptea alunecă mereu înapoi. Vina trebuie să fie înlocuită de îndreptare dacă vrem să nu pierdem drumul pe care tocmai l-am reînceput. De altfel, până și din motive utilitariste, fie că printr-o împrejurare inedită te întorci la persoana a cărei încredere ai trădat-o, fie că la un moment dat vei realiza un angajament față de o altă persoană, partenerul merită să te aibă liber, întreg, eliberat de vină, merită să nu te găsească în ipostaza de proscris sau de evadat dintr-o închisoare a conștiinței, înfricoșat de posibilitatea că vei fi găsit de paznicii propriei minți. Autoiertarea este pe de-o parte un gest de încredere în tine, în faptul că te vei îndrepta și nu vei mai greși și, pe de altă parte, un gest de iubire pentru celălalt. Și, mai mult, ea reprezintă o manifestare a puterii interioare, o promisiune pentru o viață morală, bună și chiar o responsabilitate. Responsabilitatea ca, precum Lazăr, să te ridici din moartea viciului, a păcatului, și să umbli spre și în lumină, mânat de iubire, de dorința de a fi autentic și de a rămâne autentic. Și repet, această autenticitate este posibilă exclusiv într-o viață morală, nu poate fi posibilă într-o viață estetică unde nu există coerență. Și, să știți că până și oamenii care pretind că pot fi cu adevărat fericiți trăind estetic, se răsfață, căci în fapt, ei acționează moral fără a fi conștienți. Cu alte cuvinte, până și oamenii care pretind că sursa bucuriei lor este viața estetică, își trag seva bucuriei acționând conform unei morale, dar nu și din respect pentru morală. Aici distincția aceasta kantiană ne ajută să vedem doar faptul că lipsa voinței de a acționa pentru a satisface exigențele unei morale asumate este doar o lipsă, o lipsă inutilă, căci oricum, atunci când faci binele, când acționezi bine, deci rațional, acționezi moral, nu derizoriu, cum pretinde estetul coerent că ar fi bine să acționezi. Deci acest răsfăț, echivalează, în fapt, cu un soi de încăpățânare în nerecunoașterea rolului pozitiv pe care îl joacă moralitatea în viața fiecăruia dintre noi. Sunt bucuroși atunci când sunt buni și virtuoși, atunci când ajută. Ori aceste lucruri nu pasionează estetul, care este acaparat de sine. Finalmente, autoiertarea este autocunoaștere și prilej de a te deschide spre celălalt spre a fi cunoscut. Căci autoiertarea este acceptare în urma analizei. Este privirea cu o lentilă a blândeții, dar nu o blândețe neghioabă, ci o blândețe meritată prin căință.
Acum să trecem la lucruri mai complicate - iertarea. Iertarea infidelității coroborată cu reacceptarea sau chiar rechemarea infidelului poate avea două cauze generale. Fie poate rezulta datorită unei mari iubiri mântuitoare, fie poate rezulta din cauza unei cumplite deziluzionări. Să clarificăm un lucru, anume că iertarea, invariabil, e necesarmente bună, în schimb, acceptarea reîntoarcerii într-o relație care primește înapoi un partener care a comis infidelitatea și este incapabil de schimbare reprezintă rezultatul unei deziluzionări. Iertarea este întotdeauna bună pentru că ea generează eliberarea, generează condițiile necesare pentru un început sănătos, promițător, un început încărcat de un potențial actualizabil, nu de un potențial căruia îi este refuzată actualizarea din fașă din cauza maladiei neiertării. Căci neiertarea este robia față de trecut. O robie care ne îngenunchează mereu în fața regretului, în fața irecuperabilului, în fața virtualităților ce și-au pierdut capacitatea de a deveni realitate. Deci neiertarea ne aruncă în inacțiune, ne proiectează într-o realitate paralelă, într-o lume în care două lucruri incompatibile, prezentul și trecutul, se vor a se compatibiliza, ori asta e schizoidie. E o schismă interioară generată de imposibilitatea de a alege prezentul, lepădându-ne de trecut. Acum… diferența e dată de cel ce a trădat încrederea. Dacă e capabil cu adevărat de schimbare sau nu. Dacă e capabil de schimbare, iertarea și acceptarea nu au sens să se producă decât hristic… adică fără a ține minte. Asta, firește, nu presupune să uiți, de altfel e aproape imposibil să uiți o asemenea durere și jignire. Ci înseamnă să nu îl îngropi pe cel pe care l-ai iertat în propriul păcat din care vrea să se ridice. Fiindcă așa îi anulezi sau cel puțin îi îngreunezi teribil ridicarea. Iertarea și acceptarea rezultate dintr-o mare iubire descriu de fapt iubirea de care vorbea Pavel, iubire la care aderă cel ce iartă și face dovada aderării prin puterea de a ierta fără a ține minte, fără revenirea la greșeală, fără imputarea ei în alte contexte, fără folosirea erorii ca material de negociere etc. Acceptarea ca rezultat al deziluzionării se produce atunci când cel iertat nu e capabil să se ridice din păcat, nu consideră că trebuie să reia de la zero drumul moralității. Dar iertarea în sine, invariabil de acceptare, este o binecuvântare atât pentru cel ce a greșit, cât și pentru cel față de care s-a greșit. Căci e o eliberare de negură, de slăbiciune, de maladia trecutului bântuitor care nu mai are lecții de dat. Trecutul care nu mai poate da lecții doar bântuie, te ispitește să te întorci în el și se opune astfel însăși vieții. Pocăința este schimbarea vieții. Pocăința este întărirea, dobândirea puterii, dar și a grației. O grație din partea universului, a lui Dumnezeu, a alterității. Te face ușor, îți dă aripi, te ridică deasupra nisipurilor mișcătoare ale slăbiciunii păcatului și te cheamă mereu să rămâi într-o lume fără viciu. Pocăința este viața celui ce și-a învățat lecția și o aplică fără greș.
Schițând o concluzie… nu pot decât să mă gândesc la faptul că eroarea infidelității, dacă ai sufletul deschis, te transformă cu totul, te dezbracă de toate armurile și te lasă nud într-o cameră de oglinzi neamprentabile. Te confruntă cu toate slăbiciunile, cu toate akrasiile și lipsele de voință de care habar nu aveai că ești capabil. Cu toate neghiobiile, cu toate mizeriile sufletului tău. Și la final, dacă reziști, renaști ca după un botez. Asta e concluzia optimistă pe care vreau să o las aici. Că luatul de la început al acestui drum, dacă se parcurg toate etapele necesare îndreptării, e ca un botez. Nu ți se șterge păcatul complet, evident, nu suntem niște creaturi lipsite de memorie, dar se curăță aripa. Se curăță aripa de țărânile prin care a fost târâtă. Dobândești înțelepciunea. Poate o analogie mai stabilă ar fi cea cu tunderea în monahism, începerea unei vieți a înțelepciunii și a mântuirii. E dobândirea unei puteri pe care nici nu știai că o ai sau că o poți avea - asta îți dă ridicarea. Dar ridică-te, căci de jos nu ți se poate arăta cerul, iar ceea ce se reflectă în bălți nu e decât o reflexie, ea ratează înaltul. Ridică ochii și privește, mergi înainte cu aripi curate pe care nu le vei mai murdări, căci ai dobândit nu doar înțelegerea, ci și înțelepciunea, adică acum poți clădi în viața ta o realitate morală din înțelesurile acumulate.
Iar dacă persoana față de care ai greșit te iartă și te recheamă, iar tu ești căit și înțelept, atunci… atunci nu poți decât spera că și ea prin propria-i suferință și-a curățat sau dobândit aripa și că împreună, astfel amândoi înmulțiți în ființă, veți clădi un viitor mai puternic poate decât cel ce se va fi putut construi fără această cădere. Căci repet… ridicarea dă mai multă putere decât orice. Ea este… mesajul lui Hristos. Te ridici, te ridici, te ridici, te ridici, te ridici, te ridici! Oricât de grea e crucea, oricât de amar e pelinul, oricât de ascuțiți sunt spinii, oricât de abrupt e drumul, oricât de absent este Tatăl, oricât de rea este lumea, oricât… în numele iubirii, te ridici. Căci pentru iubirea aceasta merită orice…
Acestă iubire nu poate repara ireparabilul. Ceea ce a fost cândva pierdut nu se mai poate recâștiga pe deplin, putem doar să tindem spre recâștigare, dar în fapt recuperăm doar fragmente imposibil de sudat între ele. Reparația lasă urmele reparației, nu poate reda întregul neștirbit de frumusețea nestricăciunii - rămân, chiar dacă pot fi fragmentele sudate, urmele sudurii, le simți mereu la atingere, le vezi, le guști. Dar ce poate această iubire să facă e un lucru mult mai măreț, ea poate renaște, poate învia… E o înviere, nu o vindecare. E o naștere, o recreare, nu o remediere sau o reparație. Iubirea, finalmente, te redă nou, vindecat și de cicatrici. Iubirea aceasta e mereu născătoare de viață deplină.
„Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând și orideunde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aș zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aș scula din moarte ca să alerg la tine.”
(V. Voiculescu, Sonetul CLXXXIII)
