Despre demoni minori ai zilelor noastre (un text de Radu A. Dincă)

Despre demoni minori ai zilelor noastre

‍

Radu-Alexandru Dincă

‍

Dragă cititorule, acest text este despre iraționalitate. Te anunț că pot părea neiertător cu mulți oameni, dar să știi că am scris aceste rânduri tocmai din dragoste pentru semenii mei, aceste gânduri reprezentând doar un alt semnal care, sper eu, ne va face mai atenți la comportamentul nostru. Avem nevoie de această autosupraveghere a gândurilor, a emoțiilor și a acțiunilor noastre. În absența atenției asupra propriei persoane riscăm să trăim un soi de nebunie nepatologică, pe care îndrăznesc să o asociez neputinței, mai exact neputinței de a te lua pe tine însuți în stăpânire.

Am numit totuși textul „Despre demoni minori ai zilelor noastre”. Am zis să mă folosesc de metafora demonului, întrucât se presupune că astfel de entități posedă gazda lor și acționează folosindu-se de ea ca de un instrument. Am această speranță ciudată că și aceia dintre noi care acționăm irațional, deci imatur, acționăm așa în virtutea faptului că suntem „posedați” de un spirit și, astfel, acțiunile noastre nu reflectă esența sufletului nostru, căci dacă un individ matur acționează mai mult irațional, mânat de pathos și rareori de logos, din însăși esența propriului suflet și nu amorsat de vreo împrejurare, atunci discutăm despre o atrofiere a ethosului persoanei respective, o disfuncționalitate la nivelul mecanismelor de autoechilibrare între partea emoțională și cea rațională. Să definim mai întâi problema în cauză - acești demoni sunt imaturitatea, iraționalitatea, superficialitatea, dorința de a fi fie ca toți ceilalți, fie diferit de toți ceilalți, impulsul de a critica tot ceea ce te înconjoară, ipocrizia (sau orbirea față de sine) și îngustimea la nivelul empatiei (egocentrismul). Aș adăuga aici și rezistența la îndreptare sau perseverența în rău. Desigur, toate acestea sunt nume ale unor demoni minori. Pe tatăl lor nu știu cum îl cheamă, căci de aș fi știut aș fi încercat să-l scot afară prin diverse exorcisme din oamenii din proximitatea mea și mai ales să-i ajut pe elevii mei să se lepede de el, dar numele său rămâne un mister. Iar eșecul meu de a-i exorciza până și pe aceștia mai minori din apropiații mei și din cei ai căror dascăl sunt subliniază fie lipsa mea de talent sau har în materie de extragere a duhurilor rele, fie ratarea adevăratelor nume ale demonilor, fie (și asta ar fi cel mai rău) coexistența mai multor astfel de demoni în aceeași gazdă și posibilitatea de a fi reposedat imediat după exorcizare de același demon (foarte probabil, întrucât deseori am crezut că ajung la rezultate favorabile schimbării în bine, dar aceste rezultate au durat până la următorul răsărit).

Care sunt cauzele acestor posedări? De ce nu pot să stea demonii ăștia acolo unde le este locul? De ce sunt atât de neastâmpărați? Exprimat cel mai sintetic, acest fenomen cred că se explică prin slăbiciunea de caracter a omului, prin absența unei coerente și riguroase filosofii de viață care să aibă în centrul său coordonate ale vieții bune și/sau forme ale acestor coordonate - Bucuria, ⁹Iubirea, Înțelepciunea, Activitatea, Puterea, Libertatea. Unii oameni spun deseori că absența acestei axiologii echivalează cu un soi de flexibilitate, dar îi contrazic, pentru că flexibilitatea înseamnă de fapt reziliență, înseamnă că după mult timp în care ți-ai respectat principiile și valorile recunoscute și de comunitate poți „să-ți improvizezi” cu succes acțiunile în afara unei deliberări serioase, întrucât virtutea a devenit pentru tine o obișnuință, un act reflex. Dar a crede că poți face asta fără să fi exersat îndelung este o amăgire deșartă, o iluzie care nu va face decât să năruie viața celui ce se lasă înșelat de ea. Și, da, o viață năruită poate fi și o viață a unui om cu succes financiar și social. Pentru că năruirea se referă la a trăi în deșert, iar a trăi așa, în van, înseamnă a nu avea o rațiune coerentă de viață, a nu avea habar de cine ești sau cine vrei măcar să fii. Pe scurt - a trăi în van înseamnă a nu avea un sens al acțiunilor tale. Atenție! Nu pretind aici descoperirea sensului vieții - asta e o chestiune foarte complexă, ci vorbesc despre sensul acțiunii, care desigur că poate coincide cu un fel de sens al vieții, dar nu este obligatoriu. Dacă acțiunile tale tind să îndeplinească niște condiții care realizează un proiect care îți umple sufletul de bucurie și care se răsfrânge pozitiv și asupra semenilor tăi, atunci acțiunile tale au sens. Dacă nu simți că joci un astfel de rol pentru aproapele tău, atunci e foarte posibil să fii rătăcit pe un drum care duce undeva departe de această mulțumire de sine spre care cred că tindem, conștient sau nu, cu toții.

Revenind la cauzele acestor „căderi în afara sinelui”, mai vreau doar să adaug faptul că hiperstimularea specifică zilelor noastre grație tehnologiei este și ea o cauză importantă, la care se adaugă facilitatea promovării non-valorilor pe internet, mai ales a acelora din spațiul occidental, dar nu numai. Această degringoladă morală este amplificată de dorința de a obține mult, repede și cu efort minim, motiv pentru care munca nu mai este considerată o valoare în sine, ci este cu adevărat un supliciu, poate chiar un semn al neputinței, al prostiei… omul care muncește prea mult pentru ceea ce are (și pentru ceea ce este) e fraier, cel puțin asta se propagă în mentalul colectiv atunci când atât tineri, cât și adulți, văd pe TikTok, Instagram și YouTube cum oameni care nu au prea multă școală (dar care, spun ei, au școala vieții) ajung să dea sfaturi tuturor celorlalți și fac acest lucru în virtutea faptului că au avut succes financiar rapid și fără eforturi colosale. Desigur că nici eu nu sunt fanul muncii în zadar, ci al eficienței, dar pentru tinerii din ziua de azi promovarea facilului nu este deloc ceea ce au ei nevoie. Tinerii au nevoie de exemple de reziliență, de perseverență, de muncă, de efort acceptat și îmbrățișat. De ce? Pentru că altfel obosesc de dinainte de a se apuca să facă orice. Și, inevitabil, profesorii lor (dar și părinții, desigur) renunță la un moment dat la a încerca să îi ridice din mormanul de lipsuri academice pe care stau tolăniți, deplângând propria lor incapacitate de adaptare la cerințe mai exigente. 

Demonii despre care am început să vă vorbesc populează totuși nu doar sufletelor celor care nu s-au împăcat excepțional cu școala. Victimele posedării sunt oameni de la cei mai puțin dotați la oameni cu adevărat iubiți de Dumnezeu din acest punct de vedere. Oameni care au devenit bolnavi de nevoia de atenție, de un anumit gen de atitudine din partea semenilor care se află în proximitatea lor, oameni înveninați de propria lașitate de a înfrunta viața și provocările sale, oameni care scuipă spre zbor fiindcă le e frică de înălțimi… toate astea dintr-o otrăvire constantă realizată de demonii lor interiori. Acești demoni care posedă sufletele oamenilor, fără să distingă între proști și deștepți, amăgesc victimele cu momentul oportun ce va să vină, îi proiectează într-un orizont al așteptării a ceva ce, de fapt, nu va veni niciodată, fiindcă rareori lucrurile vin nechemate.

Astăzi se poartă simulacrul, e foarte la modă să fii artificial, să-ți programezi cumva emoțiile și să le programezi și sentimentele celorlalți. De asemenea, e foarte la modă să faci din iraționalitate un fel de ideal. Azi oamenii sunt fascinați de aceia dintre noi care fac cumva din propria imaturitate o sursă de inspirație pentru succes. Doar că ceea ce ratăm noi din ecuație este că nu toată lumea poate fi un mare artist, nu toată lumea poate să transforme propria iraționalitate într-o formă artistică atât de bună încât să canalizeze sufletele mai multor persoane spre înalt, spre înălțarea sufletului din teluric. Cei mai mulți devin doar ridicoli. Când discuți cu lejeritate despre orice subiect în numele libertății de exprimare și al dorinței de afirmare nu faci dovada inteligenței, ci a opusului acesteia și, mai rău decât atât, poți fi cu adevărat ridicol. Norocul (sau poate totuși ghinionul, din perspectiva șanselor lor de pocăință) celor mai mulți oameni ridicoli este că se înconjoară de oameni incapabili de a sesiza motivele pentru care aceștia sunt ridicoli. 

Atunci când deschizi gura ar trebui să poți fi în stare să spui ceva ce poate să miște, ceva ce nu este absolut intuitiv, facil, să spui ceva care măcar să reformuleze frumos o idee bună, dar batătorită. Vorbele ar trebui să miște, ar trebui să nu ne mai mirăm de orice lucru banal și să nu tratăm banalitățile cotidiene drept ceva mai mult decât situații cu potențial rizibil. Atunci când oamenii tratează ceva irelevant sau superfluu cu importanță deosebită este vorba nu despre o înălțime a spiritului, ci despre un handicap sufletesc, o lipsă de abilitate de calibrare a mobilizării sufletești la importanța fenomenului în cauză. E ca și cum turezi o mașină pe distanța scurte sau lungi, fără să ai nevoie să te grăbești, iar atunci când ai cu adevărat nevoie să te miști repede, mașina cedează, sau picioarele tale nu se mai coordonează cum trebuie. De ce? Pentru că ai abuzat de ceva, ai folosit în mod greșit sufletul. Și, chiar dacă nu le faci rău altor oameni prin atitudinea ta imatură, atunci cu siguranță îți faci rău ție cel puțin obosindu-te.

Maturitatea înseamnă să fii rezervat uneori. Deseori, de fapt. Maturitatea înseamnă deseori să taci, să te retragi, să asculți, să înveți, să meditezi dacă poți, cât mai mult, cât mai des, cât mai adânc. Sau poate că sunt eu naiv, iar viața trebuie să fie înfruntată din plin. Experiența mea mi-a arătat totuși că uneori este inutil să te lupți cu rătăcirea oamenilor și atunci… e mai bine să te poziționezi așa cum recomandă Eminescu… să rămâi la toate rece. Cel puțin atunci când te poți poziționa așa (uneori ești obligat să înfrunți oamenii cu un ethos șubred). Decizi, tu, cititorule, cum e mai bine. Eu cred că logic e să rămâi în banca ta atunci când sorții de izbândă sunt foarte mici. Limba română are foarte multe expresii care ne îndeamnă să fim prudenți în ceea ce-i privește pe oamenii extrem de pedanți cu un simț nedezvoltat al ridicolului. De pildă - „un prost aruncă o piatră în apă și 10 înțelepți încearcă să o scoată”. Firește, înțelepții sunt mânați să remedieze problema, doar că efortul este inutil, sisific. E mult mai productiv să cauți să aduni laolaltă mai mulți oameni înțelepți spre a mobiliza o forță mai mare, amplificată. Dacă cei mai breji rămân disparați și încearcă să repare lumea pe cont propriu, se vor izbi negreșit de ignoranță și de imaturitate. Mai degrabă aș spune imaturitate, pentru că în felul acesta îi putem lua în calcul și pe oamenii cu studii care însă nu au un caracter prea „lucrat”. 

Nu am concluzii, aici sunt doar niște cugetări menite să pună pe gânduri pe cel și pe cea care au obiceiul curiozității și al îndoielii. Am scris rândurile astea ca să mă scutur de fapt de niște nervi. De niște nervi pe care i-am acumulat din gestionarea imaturității altor oameni și, desigur, din gestionarea propriei mele imaturități, adică propria mea iraționalitate. Da, cred că oamenii trebuie să devină maturi, să devină raționali. Nu cred că ne putem scuza de imaturitatea noastră invocând efectele hormonilor sau ale libertăților pe care ni le-a adus contemporaneitatea. Nu spun că nu ne putem explica multe dintre abaterile de la raționalitate prin aceste fenomene de mai sus. Spun că nu putem să ne scuzăm onorabil invocându-le. Și, dragă cititorule, ceea ce mă doare este că avem o condiție afurisită de posibilitate pentru schimbare, anume însăși dorința sau putința omului de a se schimba, de a se maturiza, de a recunoaște că nu este bine așa cum este și de a recunoaște că sunt multe de optimizat.

Oamenii ar trebui să fie mai puțin răsfățați și ar fi bine să înlocuiască preocuparea superfluă de sine cu empatia. Deși treaba cu empatia este extrem de complicată, întrucât sunt din ce în ce mai puțin sigur că aceasta ar putea să fie cultivată. Poate că unii oameni sunt lipsiți de empatie și sunt sortiți să fie așa seci, goi, retarzi emoțional și social. Sau poate că, dacă lumina poate penetra întunericul… are nevoie doar de o crăpătură în pereții groși ai peșterii fiecăruia. Dacă nimicim pereții ășția groși, putem să plantăm înăuntrul nostru o grădină. Dar fără lumină nu pot crește flori, nu poate crește nimic, decât adâncimea întunericului.

Dragă cititorule, să ne trezim, să ne trezim cu orice preț și să ne aplecăm spre semenii noștri. Altfel… suntem condamnați la propria noastră insuficiență. La propriile noastre gânduri, la propriile noastre dorințe, suntem condamnați la un sine bizar, un sine care nu are cum să fie sinele nostru, la o coajă! Da, asta e, suntem condamnați să fim doar o coajă, o carcasă dacă nu ne maturizăm… maturizarea înseamnă să înveți să iubești cu adevărat aproapele, să înveți să-l asculți, să-ți potolești vocea interioară spre a putea fi atent la ceea ce este în afara ta.

Nu am concluzii. Am doar… chemarea la introspecție, la autoanaliză severă. Și, firește, la schimbare, la creștere.