Fugit irreparabile tempus (gândurile unui dascăl pentru elevii săi)

Fugit irreparabile tempus

- Gândurile unui profesor pentru elevii săi-

R.A. Dincă

‍

Această celebră butadă, aparținând lui Vergiliu, se referă la faptul că timpul curge în mod ireparabil, el nu se mai întoarce. Care e miza? Firește, miza e să “profiți” la maximum de acest timp. Ceea ce vreau eu să subliniez aici este că  această maximizare este de două tipuri. Pe de-o parte, discutăm despre o maximizare calitativă (despre aceasta suntem, cu toții, conștienți, cel puțin la nivel intelectual și intențional - în sensul în care încercăm, pe cât posibil, să ne umplem viețile de momente relevante, capabile să genereze amintiri, experiențe memorabile, demne de povestit prietenilor și posterității) și despre o maximizare cantitativă (îndrăznesc să spun despre aceasta că cei mai mulți oameni se raportează la ea exclusiv intelectual, iar la nivel intențional, la nivelul “vreau să fac ceva în această privință”, acest gen de maximizare “trage chiulul”). Maximizarea experienței noastre de viață la nivel cantitativ suferă nu doar de akrasia, adică, în particular, de puterea de a reuși să facem ceva relevant cu tot timpul pe care îl avem, ci și de un fel de aboulesis, concept al vechilor greci care descrie lipsa (privare) de voință, de dorință. Deci, problema este mult mai gravă, întrucât dacă nu îți dorești să faci ceva cu timpul pe care îl ai, timp care nu se va mai întoarce niciodată, nu ai cum să reușești să faci clipa să conteze. Această dorință, care se poate cultiva astfel încât să devină o obișnuință, un hexis (metaforic vorbind deci, să facem din dorința aceasta bună un fel de virtute), este condiția sine qua non pentru a putea să trăiești cu sens. În acest context, am folosit expresia “cu sens” pentru a contura de fapt toate acele lucruri care sunt relevante pentru sine - adică toate acele lucruri pentru care la întrebarea “îmi va folosi cumva în vreun fel vreodată, dincolo de preferințele mele imediate și de confortul meu?” răspunsul este “da” mai mult sau mai puțin categoric. Pentru a simplifica puțin textul cu niște exemple… într-un moment de sinceritate cu noi înșine ne întrebăm dacă ne folosește să stăm pe TikTok/YouTube/Instagram mai mult de 10 minute pentru relaxare și/sau divertisment. Răspunsul rațional pentru cei mai mulți dintre noi este evident nu. Spun cei mai mulți dintre noi pentru a nu-i include pe aceia care sunt abonați doar la canale educaționale, culturale etc. La fel, ne întrebăm într-un moment de sinceritate dacă ne folosește la ceva să discutăm în timpul unei ore (sau al unui curs) care nu ne place sau care nu ne interesează acum despre ce am făcut în vacanță sau despre ce vrem să facem sau despre ce ne-am mai cumpărat sau despre tema la mate etc. - ne folosește la ceva? Nu. Sau poate că ne folosește - la evitarea momentană a unei realități insurmontabile la momentul desfășurării. Nu ai cum să chiulești de la oră, deci stai acolo în clasă, dar nu ești atent la ceea ce se întâmplă.

În regulă. Să vorbim și despre consecințe, spre a nu ne lungi prea mult cu teorii. Ce se întâmplă cu timpul care trece? Căci despre asta vorbim, nu? Facem ceea ce facem pentru a evita implicarea într-o anumită situație. Deci facem timpul să treacă. Pe unde trece timpul? Pe lângă noi. Noi suntem doar un soi de martori la trecerea aceasta a timpului, nu ne implicăm, nu suntem activi, nu jucăm un rol în această desfășurare de evenimente. Suntem pasivi. Pasivitatea vine la pachet cu o realitate înspăimântătoare, de care, din nefericire, nu îți dai seama decât dacă ești foarte deschis din fire sau dacă cineva reușește să îți deschidă sufletul (ambele cazuri se referă la înțelepciune) sau… când e prea târziu, adică atunci când timpul respectiv deja s-a scurs, nu-l mai poți întoarce. Și, de obicei, oamenii nu își dau seama a doua sau a treia zi despre asta, ci ani mai târziu. Și cumva lecția rămâne neînvățată. Glumind puțin, spunem că asta se poate din cauza faptului că momentul la care se referă lecția și “revelația” propriu-zisă sunt despărțite de un interval de timp destul de generos. Revenind, pasivitatea are un preț, foarte scump, foarte, foarte scump, care e scris cu litere mici, greu de citit, în josul contractului pe care îl închei, vrând-nevrând, cu viața. Acest preț este sensul, iar pierderea sensului sau, mai bine zis, când îi rămâi extrem de îndatorat propriei vieți cu sens, ajungi la risipire, la irosire. Experiența de dascăl m-a mai smerit, deci nu voi mai spune că acest fenomen echivalează cu ratarea, nu. Voi spune, mai cumpătat, că acest fenomen, dacă nu este ameliorat până în momentul în care ajungi să înfrunți viața din plin, i.e. până în momentul în care întemeiezi o familie, poți risca ratarea, întrucât ajungi să te obișnuiești atât de mult cu “trecerea pasivă a timpului” încât ea devine realitatea cotidiană.

Ce e de făcut? Greu de zis. După cum știm, nu există rețete care să se aplice la fel pentru toți oamenii, nu există, de altfel, o rețetă care să se aplice la fel nici pentru doi oameni. Putem însă încerca să trasăm niște coordonate. Și cred că cel mai important este să conștientizăm, în primul rând, aceste două tipuri de interacțiune cu viața, să aplicăm criteriul calității chiar și acelor situații cărora le-am aplica doar criteriul cantității. Adică, să aplicăm în toate circumstanțele vieților noastre filtrul întrebărilor referitoare la relevanța acțiunii noastre punctuale, să deliberăm privind mijloacele prin care putem, într-o situație dată, fie ea dezirabilă sau nu, fie ea aparent plictisitoare sau nu, să facem ceva relevant pentru noi cu acel timp. Asta pentru a dobândi calitatea de actori ai propriilor noastre vieți, pentru a trece de la public la scenă. Altfel… e irosire. Pentru elevi acest lucru se traduce în a fi atenți. Poate ceva e interesant. Poate ceva din ce se predă mă va lumina într-un fel sau altul. Poate că nu. Dar cu siguranță nu putem afla dacă ne va ajuta dacă nu suntem atenți. Și pentru noi ceilalți același lucru se aplică - atenția. Fără atenție la viață, timpul ne curge printre degete, iar apoi ridicăm mâinile la ceruri și cerem să ne mai păsuiască atunci când calculează și cere dobânzile pentru împrumuturile de șanse la sens.

Cineva mi-a spus cândva: “oamenii inteligenți nu se plictisesc niciodată”. Așa este, acesta este rezumatul întregului text. Pentru că un om inteligent sau, mai degrabă, înțelept, știe cum să transforme percepția asupra unei situații astfel încât acea situație să contribuie cumva la banca proprie de sens, să adauge relevanță propriei vieți. Această deprindere este un meșteșug, adică nu e suficient să citești despre ea pentru a o învăța, ci este nevoie să stai în preajma unor oameni care reușesc să-și facă relevante și momentele care nu prezintă potențial de relevanță. Trebuie să furi meseria. Din acest motiv e important să stai în proximitatea unor oameni valoroși, unor oameni care exersează virtuți diverse. Atenție, însă, această identificare a oamenilor valoroși presupune efort, pentru că virtutea nu aparține doar acelora care atrag atenția publică prin diversele lor succese financiare sau sociale. Și, mai mult, deseori unii dintre aceștia nu ajung la succes prin practicarea virtuților, ci a viciilor, nu prin efort, ci prin înșelare sau prin șansă. Dacă în spatele succesului unui individ nu se află efortul, folosul pentru semeni și propria dezvoltare și “înțelepțire”, avem dreptul să punem sub semnul întrebării calitatea succesului, căci, ce să vezi, și aici avem două tipuri de succes, unul cantitativ (cel mai frecvent), unul calitativ și, desigur, avem și situațiile unde ambele sunt întrunite (rarisime cazuri).

E vremea pentru o concluzie, întrucât timpul pe care oamenii îl mai pot dedica în genere lecturii a scăzut considerabil. Aș vrea să închei cu o recapitulare a coordonatelor ameliorării. Dacă reușim să conștientizăm distincția dintre valorificarea cantitativă și cea calitativă, atunci ne apropiem de modul de a fi în care ne străduim să facem ceva relevant cu fiecare situație din viața noastră, indiferent de cât de mult potențial de interes prezintă. Și spun potențial, pentru că deseori descoperim pe parcurs, dacă suntem atenți, dacă o situație devine sau nu interesantă pentru firea noastră. Apoi, desigur, putem discuta despre transformarea unei situații aparent neinteresante într-o situație care prezintă interes. Bun. Acum rămâne să mai discutăm despre situații în genere. Fiecare moment al vieții noastre prezintă un context. Acest context poate fi în continuare denumit situație. Fie că e vorba despre un examen, despre momentul în care ne spălăm pe dinți sau despre scrierea unei poezii ne aflăm într-o situație care este conturată de niște elemente contextuale. Consider că înțelepciunea se manifestă aici prin două moduri: în primul rând, prin abilitatea de a identifica elementele contextuale și, în al doilea rând, prin meșteșugul selectării situațiilor propice dezvoltării (care vine la pachet cu meșteșugul selectării companiei, atunci când este cu putință). Cu alte cuvinte, ceea ce pare de făcut este să ne dezvoltăm flexibilitatea și reziliența pentru a ne adapta la context, identificând deci rațiunea de a fi a momentului. Foarte important, de asemenea, este să ne străduim să alegem acele situații în care știm că ne putem plia pe cerințele contextului, fără a ne frânge firea în bucăți de dragul satisfacerii dorințelor unor persoane sau unor autorități ce nu vor juca un rol relevant în viețile noastre (pentru aceia despre care considerăm că vor juca un rol important, merită să ne sacrificăm, să ne străduim fără a arăta că depunem eforturi colosale - dar despre sacrificiu nu voi vorbi mai multe aici, fiindcă se cade să-i dedicăm un text doar lui). Rațiunea de a fi a spălatului pe dinți este scopul acțiunii, adică, firește, curățarea danturii, deci este contra naturii acțiunii să vrei să obții un make-up sau o bărbierire. La fel, rațiunea de a fi a unei petreceri este distracția și socializarea, deci nu mergi la o petrecere pentru a sta solitar și trist într-un colț al sălii. Rațiunea de a fi a școlii este învățarea în timpul orelor și socializarea sau chiar jocul în timpul pauzelor, deci acestea nu trebuie încurcate. Fiindcă, dacă le încurcăm, ajungem la risipire, la pierderea timpului. Unele situații, cum spuneam, nu pot fi selectate, ele sunt un dat. Responsabilitatea noastră față de propria viață, care se manifestă ca datoria de a cultiva sensul, este să identificăm elementele contextului, să înțelegem ce formă ia acțiunea conform rațiunii de a fi a contextului, să ne adaptăm acestuia, astfel făcând timpul să conteze, să fie relevant, să ne dea sens. Nu poți trăi cu sens dacă acționezi irațional, „fără cap”, năuc, neștiind care este menirea contextului în care te afli. De ce? Pentru că, indiferent de potrivirea accidentală sau nepotrivirea cu cerințele situației, dacă nu te implici activ în această identificare, acțiunea ta ține de șansă, nu de voința ta. Deci e derizorie. 

Viața nu este un accident. Fiecare piesă a ei este în sine esențială. Deci fiecare derapaj trebuie compensat. Și e timp, chiar e timp să compensăm. Dar mai întâi trebuie să vrem să trăim astfel, iar pentru a face asta avem nevoie să înțelegem de ce ar fi bine să acționăm într-un anume fel și nu în altul.

‍

P.S. Eu am risipit foarte mult timp în această viață și, la 23 de ani, mi-am dat seama că cel mai mult s-a risipit din cauza propriei mele ignoranțe. Acum compensez. Și mai am de compensat. Dar sunt în lumina unei vieți bune, pe care deja o trăiesc tocmai pentru că acest drum al îndreptării, calea virtuții, se împlinește, după cum spunea profesorul Paul G. Sandu, la fiecare pas. Fiecare pas pe calea smereniei veritabile și a virtuții este o călătorie împlinită în sine.

‍