Această știință a fericirii, care are la bază principiul terapeutic conform căruia rațiunea posedă abilitatea de a produce emoții mai puternice decât pasiunile și, prin aceasta, cele din urmă sunt combătute, după cum am arătat, nu presupune eradicarea totală a pasiunilor, întrucât omul nu se poate sustrage lumii în care modurile lui Dumnezeu se află într-o rețea de conexiuni/raporturi, iar omul nu este „un imperiu într-un imperiu”. Nu putem vorbi în sens propriu despre un control al sinelui, întrucât voința și intelectul care sunt unul și același lucru se supun necesității, însă putem vorbi despre o transformare progresivă, o optimizare cognitiv-afectivă constantă. Însuși actul înțelegerii unei pasiuni date, susține Firmin DeBrabander, „produce o emoție rațională care suprimă pasiunea respectivă, o emoție care poate fi înțeleasă doar prin natura mea și care în această privință poate fi considerată activă. Mintea devine mai puțin pasivă și [deci] mai activă prin intermediul metodei separării și reasamblării [separating and joining ].” . Cheia terapeutică a lui DeBrabander constă într-un fel de diluare a pasiunilor și prin intermediul atribuirii de mai multe cauze unei idei confuze – cu cât mai multe cauze, cu atât afectul negativ e mai slab. Tot el pune accent pe o relația foarte importantă între ideile adecvate, care rezultă fie prin deducție unele din altele, i.e. din activitatea rațiunii prin intermediul cunoașterii de genul al doilea, fie prin intuiție, i.e. cunoașterea de ordinul al treilea, care conține ideea adecvată asupra esenței lui Dumnezeu și emoțiile raționale care corespund acestor idei adecvate: în cazul cunoașterii de ordinul al doilea, discutăm despre emoții raționale care sunt forme complexe de laetitia (de exemplu Securitas, Gaudium, Gloria), iar în cazul cunoașterii de ordinul al treilea, discutăm despre amor Dei intellectualis, care implică mulțumirea de sine durabilă. Totuși, cercul acest virtuos are o contraparte, după cum am arătat, anume că dacă pasiunile pun stăpânire pe noi, atunci puterea minții de a fi virtuoasă, i.e. de a genera idei adecvate, este slăbită considerabil și se poate ajunge la situația de abyssus abyssum invocat, în sensul în care, de la un anumit punct, este posibil ca pasiunile să nu poată cupla decât tot pasiuni și să respingă orice formă de raționalitate. Fericirea, atunci când nu avem parte de afectul iubirii intelectuale pentru Dumnezeu constă într-un efort continuu, un travaliu existențial reflexiv, care vizează împuternicirea intelectului și care vine la pachet cu o anumită smerenie a faptului de a fi sine: nu este vorba de Poenitentia sau de Humilitas, ci despre asumarea senină și, pe de altă parte, eliberatoare, a faptului că nu suntem decât un mod al lui Dumnezeu și trebuie să ne „împăcăm cu relativa noastră insignifianță și impotență. Terapia spinozistă ajunge la astfel de paradoxuri precum ar fi noțiunea că puterea individuală este augmentată [chiar de] recunoașterea impotenței [a îmi da seama că nu pot schimba ordinea necesară a lucrurilor care este și ordinea necesară a ideilor] sau ideea potrivit căreia libertatea este câștigată prin intermediul acceptării [cognitive a] necesității” . Mai mult, la fel ca pentru Freud, pentru Spinoza este foarte important să nu căutam fericirea cu orice preț, pentru că acest lucru s-ar putea finaliza cu speranța iluzorie de a atinge pe căi greșite o fericire completă , ceea ce echivalează cu o greșită înțelegere a ceea ce este înțelegerea (ceea ce, după cum am arătat mai sus, este calea sigură pentru ratarea adevăratei vieți bune la Spinoza). Găsirea formelor de fericire care nu sunt de tip rațional pot echivala cu o insatisfacție, întrucât putem avea de-a face cu un soi de disforie a conatusului, o tristețe echivalentă cu lipsa dorinței, deci cu lipsa puterii afective.
Una dintre mărcile activității este faptul că atât timp cât suntem activi în ceea ce privește intelectul, singurele afecte care vor produce schimbări în noi sunt fericirea și dorința: „La antipodul afectelor pasive care sunt relative la dorință, fericire și tristețe, afectele active nu au niciodată efecte negative: ‹‹… nici un afect de tristețe nu poate fi corelat (referentur) Minții atâta vreme cât aceasta acționează, ci doar afecte de Fericire și Dorință›› (3p59d). Astfel, afectele active invariabil cresc puterea minții sau perfecțiunea sa, și deși nu este nicăieri explicat, atâta vreme cât măresc puterea minții sau perfecțiunea ei, ar trebui să aibă același efect asupra corpului” . Desigur, aceasta este tocmai marca eticii lui Spinoza, este o etică eudaimonistă, une éthique de la joie, care cuprinde, după cum explică și autoarea din care am citat anterior, paralelismul strict între minte și corp, paralelism care nu a fost foarte explorat de literatura secundară. Se poate realiza mântuirea și prin intermediul corpului? Are amor dei intellectualis și un corespondent corporal, ceva precum o exaltare și o creștere în același timp a puterii de a acționa, a sănătății? Merită explorată această dimensiune a salvării prin intermediul corpului, mai ales pentru că „dacă mintea mea este pur și simplu imaginea corpului meu în intelectul universului, atunci dacă amelioreze dimensiunea mea fizică, trebuie prin aceasta să ameliorezi și partea mea psihologică” , aceasta fiind o consecință a paralelismului sau tezei izomorfismului. Acest subiect, însă, nu face obiectul prezentei lucrări, astfel că ne vom concentra, precum am făcut-o și până acum, asupra căii reflexiv-afective de eliberare de sub jugul pasiunilor.
Un caz special în reprezintă cel al fericirii pasive, întrucât deși putem observa o creștere a puterii de acțiune pe o durată de timp limitată, grație naturii înseși a afectului de fericire, totuși, fiind o idee confuză și deci nesporind puterea intelectului, în definitiv fericirea pasivă nu poate fi considerată drept o virtute, ci doar un prilej, un cadru pentru dezvoltare. De pildă, în situația în care un individ este extrem de prins în mrejele pasiunilor sale derivate din afectul de tristețe, va fi dificil în practică să îi modifici dispoziția afectivă prin intermediul unui discurs rațional. Astfel, pentru a putea realiza o transformare, i.e. o optimizare a intelectului său prin intermediul ideilor adecvate, este mai întâi nevoie de o schimbare facilă a dispoziției afective, ceea ce poate implica fericirea pasivă, astfel aceasta fiind utilă, dar neputând fi considerată o virtute, întrucât depinde de efectul ei, deci nu este de sine stătătoare, precum sunt toate afectele care derivă din activitatea rațiunii, ci nu a imaginației. La fel stă situația și în cazul fericirii care rezultă în urma imaginării puterii noastre de acțiune. Da, imaginarea propriei putere de acțiune va avea ca efect o creștere a puterii de acțiune, dar această creștere nu se datorează unei evaluări raționale, ci se datorează imaginației, fapt care implică o falsă cunoaștere a sinelui, deci pasivitate: „adevărata autocunoaștere (cunoașterea adevăratului tău sine), precum este arătat în 2p43, este produsă doar de activitatea rațională care concepe idei adecvate și le interconectează, ci nu de imaginarea propriei puteri în temeiul unor idei confuze, fragmentate, sau fapte ori succese imaginate” . Mai mult, pentru a te putea vindeca de o anumită maladie sau de o anumită neputință, trebuie în primul rând (după cum sugeram încă din analogia necesității cunoașterii proprietăților vieții bune pentru a trăi o viață bună) să cunoști maladia de care te faci suferind, astfel că „înțelegerea adecvată asupra inadecvatului are nevoie de utilizarea unor noțiuni comune adecvate, mai mult sau mai puțin specifice, precum ar fi cauza, modul, intelectul și imaginația, idee adecvată și idee inadecvată, conatus, emoție etc.” . Doar așa ceea ce este pasional, inadecvatul, poate fi înțeles într-o manieră rațională, adecvată. În toată aceasta discuție despre trecerea la activitate este vorba despre o deschidere către rațiune, deschidere care nu presupune o putere deplină asupra pasiunilor noastre. Exemplul durerii produse de artrită este grăitor. Formarea unei imagini adecvate asupra durerii nu va anula durerea, pentru că, dată fiind legea afectelor, este nevoie de un afect mai puternic și de sens opus pentru a putea ameliora aceasta pasiune. Ce poate în schimb să facă disjuncția cauzelor și realinierea lor? În termenii lui Pascal Sévérac și ai lui Alanen, este vorba de eliberarea minții de obsesia durerii, astfel încât individul prin înțelegere dobândește puterea de a se deschide rațional, activ, spre un afect care derivă din laetitia sau din cupiditas. Astfel, trebuie văzută această viață bună drept libertate de servitute (freedom from bondage) sau mai degrabă ca libertate în cadrul servituții (freedom within bondage)? Întrebarea mi se pare relevantă mai ales ținând cont de diferența dintre cadrul metafizic în care lucrează Spinoza și cel în care lucrează stoicii – înțeleptul stoic având capacitatea de a trăi cu adevărat freedom from bondage, grație apatiei și ataraxiei.
A fi activ este în esență un mod de a fi, o manieră existențială, care este maniera prin excelență a omului liber. Această manieră de a fi implică nici mai mult nici mai puțin decât a medita și a da dovadă de o înțelepciune practică, o prezență de spirit care se manifestă ca prudență, ca atenție. Fericirea, glumind puțin, este un bonus al acestui stil de viață, „un efect secundar al devenirii mai perfect, atunci când cineva trăiește într-un univers ordonat rațional, așa cum trăim noi după Spinoza, un univers în care puterea crește simultan cu perfecțiunea” . Un alt aspect important de menționat, asupra căruia nu am pus suficient de mult accent în prezenta lucrare, este importanța componentei sociale și faptul că această componentă socială, în măsura în care semenii sunt raționali, este covârșitoare, întrucât facilitează și amplifică trecerea noastră de la pasivitate la activitate („atunci când fiecare om caută ceea ce îi este [cu adevărat] folositor , atunci oamenii își sunt de cel mai mare folos unii altora” ). Nu voi intra în foarte multe detalii, dar doar pentru a menționa un singur aspect important, aș vrea să supun atenției faptul că travaliul existențial-reflexiv (în primul rând existențial, pentru că înainte de a-l cunoaște, trebuie să vrei a-l cunoaște) de a-l cunoaște pe Dumnezeu prin intermediul intuiției este o chestiune cooperativă , din cel puțin două puncte de vedere: unul ar fi imitarea afectului de dorință de a-l cunoaște pe Dumnezeu astfel, ceea ce înseamnă că societate găsim un stimul pentru atingerea beatitudinii și celălalt ar fi educația – noțiunile comune pe care le interconectăm pentru a ne dezvolta intelectul și prin urmare pentru a dobândi o capacitate din ce în ce mai mare de a cunoaște prin intermediul intuiției se face mai ales în societate, acolo unde te supui legilor (de preferat raționale, care promovează rațiunea și apară democrația), ci nu propriilor pasiuni.
Aceeași problemă cu dificultatea de a copia notele de subsol. Ne vedem în cabinetul online să discutăm mai multe.
